| [:: Dincolo de noi ::] |
(c) 2003 kerygan
"Și câți eram vii, ne socoteam morți și umblam amețiți"
Imaginează-ți o raza de lumina pornita din sufletul tău, între Pamânt și o alta dimensiune, un curcubeu stralucitor ce servește drept cale de acces catre o lume ce întrece imaginația umana. Pașești timid pe podeaua transparenta a podului de culori și te-ndrepți fara voia ta spre o noua lume, o lume ce de-abia poate fi atinsa de mintea umana. Ioan Dobrescu - cojocar din mahalaua Bateștii a Bucureștilor oct.1813 (după Gellu Naum, Zenobia, pag. 5, e-book, ed. Societatea Culturală Noesis, 2001) Mergi continuu pe acel pod, plutești în curenții de culori calde, plutești continuu și ți se pare ca a trecut o veșnicie. Dar când încerci sa înțelegi mai bine ce ți se întâmpla, atunci simți cum începi sa te-ndepartezi de podul de culori, simți cum te desprinzi, încerci sa te-mpotrivești, dar nu reușești, iar mintea îți este captiva, captivata de tot ceea ce vede, de tot ceea ce simte. Pamântul se departeaza de tine, devine din ce în ce mai mic pâna când dispare o data cu trupul tau. Pentru a patrunde în noua lume trebuie sa uiți tot ceea ce ai crezut pâna acum ca este real, trebuie sa te departezi de tot ceea ce numeai odata "realitate". Numai astfel poți patrunde în cealalta lume. Încet, încet, te apropii de un punct ce devine din ce în ce mai mare. Te uiți mai atent și observi în jurul tău o mare de oameni pe care i-ai cunoscut sau ai auzit de ei cândva. Când? Nu-ți mai amintești! Te gândești și instinctiv vrei să te scarpini pe barbă și constați că-ți lipsește. Te uiți mai atent și realizezi că nu mai ai corp. Și îți dai seama: ai trecut pragul dintre moarte și viață. Ești mort. Aceasta este moartea! Ești încă nedumerit de ceea ce ți s-a întâmplat și cauți pe cineva (sau ceva?) care să te lămurească. Te apropii de ceva ce pare a fi om. Te întreabă cum ai ajuns acolo și nu știi ce să-i spui. Apoi începe el să vorbească: Nu-i nimic. Vor trece milenii până să-ți amintești ce s-a întâmplat. Eu unul am ajuns aici fiindcă m-am sinucis. M-am dus și m-am plimbat pe marginea prăpastiei din apropiere. Mă plimbam lasându-mă în voia vântului. Mergeam precum un nebun în toate direcțiile. Ajung lângă un tufiș de gard verde. Acolo văd un om. Într-un moment de furie nebună, nemaiputându-mă stăpânii, iau o piatră aflată la picioarele mele, pusă acolo parcă special pentru mine. O ridic și fără să mă gândesc la ce fac, fără a deține controlul asupra propriei persoane, ridic piatra în aer și cu o ură incredibilă, generată de atâția ani de tortură a sufletului, îi strivesc capul acelui om. Nu se aude decât un geamăt prelung, apoi liniște. Eu mă dau înapoi, realizând acum ce am făcut. Merg cu spatele până la prăpastie. Mă uit în jos și văd distanța ce mă despărțea de pământ. Mă întorc și mai privesc încă o dată corpul neînsuflețit al omului. Vântul bătea din toate părțile vrând parcă să mă pedepsească fiindcă nu m-am putut abține. Mă las în voia vântului și mă îndrept spre prăpastie cu pași înceți privindu-l în continuare pe omul acela. Ridic mâinile în aer, mă uit spre cer. Încerc să zic ceva, să-mi cer iertare de la Dumnezeu, dar dintr-o dată un fulger cade pe copacul de lângă mine și-l dărâmă în fața mea. Acum calea îmi era blocată de arborele căzut și singura mea cale de ieșire era prăpastia. Cerul mă îndemna să părăsesc această lume. Sufletul meu era chinuit de mii de gânduri negre ce lunecau pe lângă mine cu o viteză uimitoare, toate vorbele din capul meu devenind acum asurzitoare: - Aruncă-te, ce mai aștepți ? - N-ai avut milă de mine ! Sunt și eu om... - Ai făcut ce trebuia. Altfel nu se putea - Mi-ai răpit soțul. Te voi distruge ! - Aruncă-te, ce mai aștepți ? - Vino, căci eu te iert. - Nu este ușor, dar ai făcut ce a trebuit. - Te voi distruge ! - Aruncă-te ! - Te voi distruge ! - Aruncă-te ! Eram asaltat de mii de glasuri ce nu-mi aparțineau. Simțeam cum granițele lumii, cum granițele Universului se apropiau din ce în ce mai mult de mine. Mă simțeam prins între gratiile de fier ale coșmarurilor ce aveau să vină. Mă gândeam că acum totul s-a sfârșit pentru mine. Glasurile mă împingeau din ce în ce mai mult spre prăpastie. Mă împingeau iar eu priveam în continuare corpul acelui om. Simțeam acum cum obrajii mi se udă de lacrimi amărui, invizibile. Inima își accelerează pulsul ca și cum ar fi alergată de un călăreț nebun, sufletul mi se strângea din ce în ce mai mult. Nu mai suportam. Îmi dau drumul mă las în voia vântului ce fluiera nestingherit pe lângă peretele prăpastiei. Fiecare clipă de cădere trecea pentru mine precum orele, în față mi se desfășurau tot felul de imagini, amintiri statice, animate. Case formate din bețe de chibrituri îmi apăreau în minte, oameni de hârtie mi se plimbau acum prin fața ochilor, dar nici unul nu vroia să mă ajute. Îl văd pe acel om, îi simt respirația, privirea aceea de demon, pulsul inimii ce-i accelerează din ce în ce mai mult, căldura sângelui proaspăt vărsat, îi aud glasul, râsetul venit dintr-o altă lume. Simt cum se apropie din ce în ce mai mult de mine. Căderea se oprește. Pentru o clipă ce s-a transformat în ore rămân suspendat în aer. Văd fața omului alcătuită dintr-un cerc negru de foc și două cranii ce serveau drept ochi în această ireală lume. Din adâncul pământului văd cum apare o minge de foc ce se îndreaptă spre mine. O privesc cu teamă, vreau să fug, dar nu pot. Eram prins în capcana timpului etern, prins în clipa cea veșnică. Acum mi se derulau imaginile ultimelor zile, ultimelor săptămâni. Și dintr-o dată imaginea mi se făcu neagră în fața ochilor. Nu mai aud decât un sunet înnabușit și un geamat prelung, și-mi dau seama ca eu eram sursa acelor zgomote ciudate, zgomote ce vesteau moartea, venirea Îngerului Negru. Coșmarul meu se transformase în realitate. Și pe oricine te-ai duce să întrebi ce s-a întâmplat cu tine, nimeni nu va putea să-ți dea un răspuns clar. Totul în fața ochilor ar fi ca într-un vis. Dar oare astfel este moartea? Toți ne întrebăm ce este dincolo de noi și la gândul că dincolo de noi nu este nimic, ne cutremurăm și nu vrem să credem. Astfel în loc de această inexistență de după viață, preferăm să credem că ajungem în Rai sau în Iad. Asta cel puțin în religia creștină. În alte religii, ca cea budhistă, se presupune că sufletul se reîncarnează până când atinge un nivel superior de spiritualitate. Să presupunem totuși că după moarte sufletul este judecat și expediat într-una din cele două locații: Rai sau Iad. Un suflet care a trecut în această lume curat va fi trimis în Rai. Aici se presupune că sufletul va trăi în fericire, cu toate că fericirea este un atribut al părții fizice. În Iad se spune că sufletul va fi chinuit, și oamenii își imaginează monștrii purtând celebrele coarne, un bici de foc și un om, în carne și oase, chinuit. Această percepere este total greșită deoarece corpul rămâne pradă viermilor din pământ. Deci Iadul este întâlnit de către corp de fiecare dată, fie că este înhumat, fie că este incinerat. Fie că sufletul său a făcut fapte bune ori ba. Sufletul nu poate fi chinuit decât de propriile fapte. Acum să ne imaginăm o lume perfectă. Nu există crime, nu există foamete. Nu există materie. Există doar energie pură. Pe scurt: suflete. Pentru aceste suflete moartea le duce direct pe pământ. Aceasta ar reprezenta nașterea unui om. Un corp plus un suflet. Dar pământul întotdeauna va reprezenta o lume mult mai rea decât acea lume din care provin sufletele. Analog cu trecerea de pe pământ către Iad, astfel se face trecerea și dintre lumea perfectă către pământ. Dar cu toate acestea, pentru a ajunge în Iad, sufletul trebuie să fi păcătuit, ceea ce nu este valabil în al doilea caz. Fiind o lume perfectă acolo totul există în armonie. Deci acele suflete nu pot ajunge în Iad, adică pe pământ. Dar dacă sufletele nu pot ajunge pe pământ pentru a fi creat omul atunci omenirea nu ar trebui să existe. Și totuși omul există. Există oameni dar fără suflet. Și dacă în Iad și Rai sau în orice altă locație divină nu pot intra decât sufletele, înseamnă că omul nu va ajunge niciodată acolo, totul terminându-se odată cu moartea acestuia. Inima încetează a-i mai bate. Este condus către cimitir între șase scânduri (cel puțin, căci dacă erau patru, îl duceau pe verticală) de către o turmă de oameni plângăcioși. Când îi pomenesc numele omului mort cer iertare pentru mort lui Dumnezeu : Iartă-l Doamne!. Poate turma, în confuzia ce s-a creat, nu-și dă seama că-l condamnă deja pentru faptele pe care le-a făcut cât timp a trăit. Prin această expresie oamenii se fac înțeleși că-i cunosc un păcat mortului pentru care ar ajunge în Iad și se cred obligați moral să ceară iertare pentru cel trecut în neființă. Și mai există și povestea sufletelor rătăcite Locuințele bântuite de stafii sunt considerate acele case în care în zile și la ore fixe, dar și la intervale neregulate se produc fenomene care nu pot fi atribuite unor cauze obișnuite sau cunoscute. Asemenea imobile dau impresia că au devenit veritabile adăposturi pentru strigoi. În ciuda faptului că fenomenele care au fost observate în aceste locuințe sunt extrem de variate, ele pot fi clasificate în două categorii. Prima grupă cuprinde manifestări de ordin subiectiv: zgomote, viziuni, senzații tactile (de multe ori violente și dureroase), mirosuri, apariția unor fantome. Caracteristica generală a fenomenelor expuse mai sus este aceea că nu lasă nici o urmă. Ele sunt percepute și descrise de către una sau mai multe persoane, ale căror relatări nu pot fi verificate din punct de vedere științific. Există cazuri frecvente când depozițiile martorilor coincid. Fenomenele din cea de-a doua grupă influențează nu numai sensibilitatea oamenilor, dar sunt însoțite și de semne pe care observatorul nu și le poate explica: deplasări de obiecte în încăperi care aveau ușile încuiate, ceasuri care fuseseră oprite vreme îndelungată încep să funcționeze, oglinzi care se sparg ca și cum ar fi fost lovite de către o forță invizibilă. În general casa bântuită este socotită locuință în care a fost comisă o crimă sau o persoană a decedat în mod misterios. Se spune că de cele mai multe ori spiritele defuncților revin pentru a atrage atenția asupra lor. Potrivit vechilor istorisiri, când strigoii se întâlneau cu un om care își învingea teama îi mărturiseau că nu își găsesc odihna veșnică deoarece sunt nevoiți să își ispășească un păcat foarte grav pe care l-au comis în timpul viații și au nevoie de rugăciunile descendenților lor. Unele dintre fantome indicau locul unde au fost îngropate rămășițele persoanei pe care au asasinat-o, menționând că blestemul se va îndepărta de casă în cazul în care victima urma să fie înmormântată creștinește. Strigoii hoților îi arătau ascunzătorile unde au depus comorile furate. În documente sunt menționate și aparițiile unor femei, care îi preveneau pe stăpânii castelelor în legătură cu pericolele viitoare. Era pe înserate. Stătea în fața mea și tremura: de frică ori de frig. Bătuse la ușă insistent și l-am lăsat să intre. Îi dau o cană cu vin fiert. Încă tremurând, acum de frică, începe să povestească: Am fost la cimitir știi tu, vroiam să vorbesc cu soția mea. Mă aplec să aprind o lumânare când simt o răsuflare în ceafă. Am crezut că este vântul. Dar apoi încă odată. Era ca și cum ar respira cineva în spatele meu. Aud un râset ha, ha, ha - făcea, și mă întorc. Credeam că este băiatul meru care vroia să râdă. Mă întorc și nu văd pe nimeni. Aud în spatele meu din nou un râset și mă întorc cu fața către cruce. Nu văd pe nimeni. Aprind lumânarea. Aud în spatele meu pași - ca și cum ar merge cineva printr-un morman de frunze - și mă întorc încet. Văd pe cineva mergând ușor, parcă plutind. Părea a fi un tânăr. Mă iau după el și ajung în dreptul unui mormânt vechi.Și acolo rămân încremenit. El rămase în fața crucii, se închină apoi dispăru ca măgaru în ceață. Și știi cine era știi? Era fiul meu. Era primul meu fiu spune-mi ce s-a-ntâmplat? Îmi poți spune? Din studierea tuturor mărturiilor s-a concluzionat că, deși pustii, multe dintre locuințe păstrează vie amintirea persoanelor care au trăit în acele locuri. Pe măsură ce știința a evoluat o parte dintre fenomenele stranii care i-au înspăimântat în decursul veacurilor pe oameni au fost explicate: din misterul care urmează a fi elucidat nu depinde atât de factorii externi cât de o mare necunoscută: imaginația omului. Moartea a reprezentat, reprezintă și va reprezenta cea mai mare enigmă a omenirii. S-a încercat explicarea morții prin religii, prin știință, dar nici una nu este convenabilă omului, atât timp cât explicația nu este sigură. Prima oară când eu am făcut cunoștință cu moartea a fost la decedarea bunicului meu. Nu-l țin minte, căci aveam în jur de trei ani. Mergeam împreună cu toată turma, de mână cu mama mea și ne îndreptam către cimitir. O trag pe mamă de mână și o întreb: De ce-l plimbăm pe bunicul cu mașina așa, tot orașul? Mama rămâne mută la întrebarea mea. Nu știa ce să-mi răspundă sau nu vroia să-mi răspundă. Dar după câteva minute îmi aduc aminte de un cuvânt pe care îl auzisem la cei mari: moarte și în mintea mea se formează o idee: bunicul este mort. Încă nu știam ce înseamnă acest lucru și încă nu știu. Când am învățat să citesc am luat în mână un dicționar vechi al limbii române, prăfuit. Îl deschid la întâmplare și privirea îmi cade asupra cuvântului: moarte. Dezamăgit îl închid și-l arunc. Nu obținusem decât ceea ce știam deja: moartea înseamnă încetarea din viață. Încă nelămurit am cerut o explicație profesorului de religie. Acesta m-a trimis să citesc Biblia și să iau aminte la ce zice. Credea el că mă voi lămuri. Dar cu cât mă adânceam mai mult în povestea biblică, cu atât eram mai dezamăgit: obținusem aceeași explicație pe care o obținusem de la toți - sfârșitul vieții. Am aruncat și Biblia lângă dicționar în același colț și acolo se află și astăzi. Nu am mai avut nevoie de nici un răspuns din Biblie și nici din dicționar. Mi-am format propriile răspunsuri și acum aștept întrebările. Și de atunci nu mai pot crede în religie și nici în conceptul de viață de după moarte. După moarte nu există nimic. În final, nimeni nu poate da o explicație definitivă asupra morții și majoritatea oamenilor aleg să creadă în primele două concepte: Rai sau Iad și reîncarnare, preferând chinul din Iad inexistenței totale. Până când oamenii nu vor ajunge la aceeași religie, la același concept despre viață și moarte lumea ar fi caracterizată după cum urmează: Și câți eram vii, ne socoteam morți și umblam amețiți |