[:: Generația X ::]


(c) 2003 kerygan

N-am să slujesc ceva în care nu mai cred
- fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea -
și-am să încerc să mă exprim în vreun mod de viață sau de artă
pe cât de liber și de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea
singurele arme pe care îmi îngădui
să le folosesc: tăcerea, exilul și viclenia.”
(James Joyce)


"Tinerii din ziua de azi nu mai știu ce înseamnă respectul. Pe vremea noastră..." Aceasta este fraza cel mai des întâlnită în discuțiile majorității adulților. Oare este drept ceea ce spun sau nu? Pentru aceasta trebuie să începem cu începutul.

Totul la început este un vis al tinerilor deveniți adulți: de a avea un copil. Și chiar de la început tânărul om este pus la îndoială. Chiar dacă nimeni nu recunoaște toți oamenii își analizează copilul înainte ca acesta să apară.
Fără îndoială familia, primul mediu în care se va dezvolta și integra copilul, va avea o influență considerabilă asupra sa. Istoria fiecărei familii, cu problemele ei specifice, care-i conferă o notă proprie în raport cu toate celelalte, contribuie în mod hotărâtor la conturarea caracterului acestui "candidat la umanitate".

Pentru a avea un studiu cât mai lesne de înțeles, nu neapărat obiectiv, vom începe cu crearea unui tânăr om și îi vom popula lumea cu toate problemele pe care le-ar întâlni în viața reală.

Părinții săi stau și se uită unul la altul. Știu că vor avea un copil și sunt fericiți. Visul lor va deveni realitate. Dar în același timp amândoi se gândesc la același lucru: "Va fi oare deștept, bun, fericit?..."

Dacă va fi bătut la cap, va crește prost, chiar dacă nu s-a născut așa; dacă îl va educa un profesor de dans, va deveni o păpușă; dacă va fi hrănit din bani furați, faptul acesta își va pune pecetea asupra caracterului său. E greu să arăți și să explici influența factorilor externi asupra psihicului omului. Se știe ce influență poate avea asupra unui copil mutra stupidă a dădacei, fizionomia tatălui, adesea lipsită de omenesc, biberonul murdar din mâinile galbene ale mamei încă tinere, mirosul de tutun, țipetele și lacrimile frățiorilor și surioarelor și alte elemente asemănătoare, cărora părinții iubitori și milostivi, stăpâni absoluți ai casei și ai familiei, nu le acordă nici o atenție. Toate acestea deformează, fără îndoială, acest tânăr om. Copilul, cu bine, cu rău, se obișnuiește cu familia sa. Violența verbală chiar și fizică i se pare un act natural. I se pare normal să fie sancționat la cea mai mică greșeală de compor-tament, chiar și pedepsirea pentru faptul că s-a împiedicat de prag.
Și astfel timp de câteva ierni până când vine timpul ca tânărul om să intre în rândul elevilor. Aici tot universul său se destramă. Vede copii fericiți care se gândesc la jocul din curtea școlii și nu-nțelege de ce este pedepsit atunci când îl bate pe băiatul acela care râde de el, mai ales că el învățase în "cei șapte ani de acasă" că "bătaia este ruptă din rai". Și încet-încet se retrage în colțișorul său și încearcă să-și mai alunge din spaima de a ajunge acasă fiind cât mai activ la școală, dar totodată pentru a fi sigur că nu va lua o notă slabă, mai ales că "tăticul" și "mămica" lui îi spusese că dacă ia o notă mai mică de 9 va avea "de-a face cu el".
De aici și starea lui de încordare la școală unde este sancționat, nou prilej de tensiune, cu atât mai mult cu cât o notă slabă obținută atrage după sine, în mod firesc, penalizări în familie. Iată format un cerc vicios, din care tânărul om nu poate ieși decât dacă este înlăturată carența familială sau școlară care l-a generat. În caz contrar, pot apărea traume de natură psihică, copilul eșuând în stări maladive de natură nervoasă, în conduite reproșabile, în eșec școlar etc.
După aceasta, ca și cum ar fi o modă, intervine dezbinarea familiei, datorită raportului defectuos soț-soție. Conștientizând drama ce are loc, copilul începe să se frământe, să-și pună tot felul de probleme, cărora nu le găsește un răspuns acceptabil, își simte sufletul încărcat, e chinuit de perspectivele sumbre pe care le întrevede. Dacă până în acel moment își iubea părinții la fel de mult, acum el este derutat, dezorientat. Treptat, își pierde încrederea în ceea ce reprezenta pentru el dragostea, securitatea, liniștea și nimic nu reușește să-i mai rețină atenția sau să-i trezească interesul. Tânărul om se duce în continuare și asistă la orele de curs total absent.
De-abia se așezase în bancă, după ce profesorul îi făcuse morală că nu e atent la lecție și scăpase ca prin urechile acului de un doi, pentru un răspuns cam anapoda, că filmul întâmplărilor de aseară din casa părintească, începu iarăși să i se perinde prin fața ochilor... "de ce oare tocmai părinții mei?". Dar întrebarea rămâne neauzită. Este obligat să aleagă între părinți, și nu poate. Nu putea renunța la mamă, nu putea renunța la tată. Avea nevoie de amândoi în egală măsură. Și totuși copilul este atribuit, prin sentința de divorț, unuia dintre părinți. El îl urmează, dar adesea dorul de celălalt e prea puternic și ajunge la un moment "plimbându-se" de la unul la altul, reținut insistent de fiecare în parte sau îndepărtat, rând pe rând, de amândoi, în încercarea acestora să-și refacă viața lor, nu și a copilului.
De nenumărate ori era văzut pe o bancă în parcul orașului, uneori moțăind, alteori dormind de-a binelea. Destul de neîngrijit îmbrăcat, desculț, în pantaloni scurți, cu răni la genunchi, cu spatele și umerii arși de soare - stătea cu capul și mâinile sprijinite de spătarul băncii. Un om se apropie de el și îi oferă un corn. Îl refuză insistent: oare să mai aibă încredere și în acest adult? Avusese încredere, își pusese destinul în mâna celor doi adulți ce-l creaseră și a fost abandonat. Stă și la mamă, și la tată. Mama locuiește pe o stradă și tatăl pe alta. Când mama îl bate doarme la tatăl său. Când tatăl său nu-i dă bani, îi dă mama. Când era bolnav tatăl l-a trimis la mamă și mama la tată. Nu mai vroia și nu mai putea să-și vadă părinții: răspunsese obraznic și mamei și tatălui în ziua aceea și fiecare îl trimisese la celălalt.
Chiar dacă acest lucru nu este des întâlnit, certurile trecătoare din familie, la care copilul este martor și chiar arbitru, se repercutează negativ asupra psihicului său.
Copilul care a făcut, prea devreme, cunoștință cu "realitățile" vieții, va fi un "încruntat". Iar părinții care au admis să se întâmple acest lucru ar trebui condamnați. Pentru că el n-o să se bucure total de copilărie, o să facă totul fără tragere de inimă și va fi greu de educat, căci o rană adâncă se cicatrizează greu. Acest copil va fi o problemă pentru toți cei ce-l vor întâlni.
Adolescentul care va deveni acest tânăr om va fi un adolescent fără copilărie. Întrebarea "Te-ai născut ieri?" i s-ar potrivi de minune. Se va uita peste amintirile lui Ion Creangă și se va întreba: "Oare dacă Ion Creangă ar fi în locul meu, ar mai scrie amintirile sau le va aduna frumos, va curăța fiecare colțișor de amintiri, și le va arunca la coșul de gunoi?".
Până la urmă unul dintre părinți reușește să-și refacă viața și rămâne cu el. Are acum un nou tată sau o nouă mamă. Familia prosperă încet și sigur, dar doar pe plan financiar. Amintirile mamei sau tatălui de dinainte devin din ce în ce mai tulburătoare. Începe să găsească punctele negative ale fiecărui adult din viața sa și ca o salvare îi apare în minte oportunitatea de a se întreține singur. Încă boboc pe băncile liceului începe să-și caute singur un loc de muncă: poate astfel va scăpa de problemele cel macină.
Timpul i se împarte între școală și muncă. Profesorul, probabil un alt fost tânăr cu probleme, îi spune pe un ton ironic: "Dar ai cumva copii acasă de crescut de nu ai timp să înveți?" Adolescentul se uită în ochii profesorului și zărește un râset ironic. Își reprimă toată furia și își îndreaptă ochii către pământ: îi era rușine cu trecutul său, cu faptul că trebuia să muncească de la acea vârstă ca să se întrețină. Și astfel i se întâmplă în fiecare zi. Și sufletul său îi spune că adulții sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă și pentru aceasta adulții trebuiesc pedepsiți. Dar el nu poate face decât să le întoarcă spatele atunci când aceștia îi vor cere ajutorul, la fel cum și adulții i-au întors lui spatele.

"Tinerii de azi care nu mai au nici un respect pentru adulți".
Adolescentul aude această frază și gândurile încep să i se perinde în fața ochilor:
“Au dreptate sau se înșală acești oameni ce au grijă de viitorul nostru? Oare viitorul pregătit de către prezenții adulți va fi într-adevăr un viitor sau ne va face să trăim în continuare în trecut? Dacă adulții ne fac încă să trăim în trecut de ce să-i mai respectăm? Nu merită!”

Și astfel se nasc membrii Generației X. De ce Generația X? Pentru că nici un tânăr din ziua de azi nu este la fel ca celălalt, această generație neputând fii încadrată în nici un tip. S-a ajuns la aceasta din cauza lipsei siguranței ce ar fi trebuit indusă de către părinți și cadrul didactic. De către toți adulții.

Toți adolescenții din ziua de azi fac parte din Generația X, indiferent dacă au suferit din cauza părinților sau a cadrului didactic.
Generația X s-a născut “ieri” și ceea ce-i caracterizează cel mai bine este următorul citat:
“N-am să slujesc ceva în care nu mai cred - fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea - și-am să încerc să mă exprim în vreun mod de viață sau de artă pe cât de liber și de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc: tăcerea, exilul și viclenia.”